Dacă ai ceva de spus, spune-o cui vrei să o audă
Dacă tot ai ceva de spus, spune vorbe bune
Căci cine le aude nu știi cât va mai fi acolo
Înainte să pleci sau să plece…
Încearcă să te uiți în urmă și…
Să nu ai regrete…
La sfârșitul lunii iulie făceam fericiți planuri de vacanță: turul Franței în Normandie, neapărat cu ajuns la Mont Saint Michel pe care de mult ne doream sa îl vizităm. În plin sezon de deplasări de serviciu am zis să profit de aceste delegații și să rămân la Paris, Florin să mi se alăture pe 1 august și să ne vedem de aventura ce se anunța promițătoare. Debordam de încântare. Deplasările săptămânale la Paris nu făcuseră decât să îmi trezească gustul pentru plimbare, mai ales că în timpul săptămânii nu era loc de vizitat. Ședințele începeau la 6 seara, nu era chip să sparg ușa mai din timp, în week-end eram înapoi la București.
Dar uneori viața îți face alte planuri, la care nu te aștepți câtuși de puțin.
La sfârșitul lunii iulie, tatăl meu se confruntă cu o răceală de vară, care se transformă într-o pneumonie nesuferită ce îl țintuiește la pat. Boala îl răpune și o săptămână de spitalizare mai târziu, pe 3 august, ne-a părăsit.
E greu de crezut ca cineva azi să fie și mâine nu. Când mi-am dat seama că e posibil să nu ne mai întâlnim vreodată, mi-am propus să îi spun câteva vorbe la telefon a doua zi când erau lângă el ceilalți din familie. Momentul acela nu a mai venit și cuvintele au rămas la mine, cu amărăciunea că nu am mai avut ocazia să ne auzim. Cineva din familie era acolo să îi dea telefonul.
Poate că era mai bine să nu fi lăsat niciodată pe acel mâine, căci mâine nu a mai venit niciodată pentru a ne auzi.
Și nu pot să nu mă întreb uneori …câte am fi mai avut sa ne spunem și noi nu am apucat?! Și de câte ori amânăm să spunem ce simțim?!